Anul ăsta s-a reactivat pofta de explorare. Parcă prea lăsasem la o parte cotloanele neumblate de prin Banat sau de prin apropierea lui. De 1 mai am încercat să traversez dinspre lacul de la Rusca spre Herculane peste creasta Munților Cernei. Vântul năpraznic ne-a întors înapoi. Logistica ar fi fost complicată pentru că nu prea știam pe unde trebuie să cobor pentru a prinde unul din forestierele de sub vârfurile Dobrii/Olanu. Iar ca lucrurile să fie mai simple am abordat o altă tehnică. M-am dus în Valea Cernei și am luat-o de acolo în sus. Dacă știi variantele pe ambele părți ale muntelui nu râmâne decât să te duci și să o faci din prima. Așa cum ziceam și în povestea anterioară: “Scopul final e să plutești prin locuri în care altă dată nu știai încotro să o iei”. Sper să îmi pună cineva pe cruce asta.
Drumul pe Valea Cernei e în lucru. La fel și cel până la Cerna-Sat. Așa că de data chiar dacă am înaintant mai greu în prima parte din cauza lucrărilor am ajuns mai repede în punctul de start pentru că cei 12 km. neasfaltați i-am parcurs destul de repede.
Nu ne-am grăbit deloc. Era și greu cu frăguțele pe marginea drumului. Ne-am oprit des să le savurăm. Chiar dacă era cald se simțea răcoarea aia faină care vine din fundul văilor umbrite cu ape repezi. Mirosul post-florar și pre-canicular de sfârșit de iunie se simte bine. E un miros matur. Dispar zecile de mirosuri amestecate din tot atâtea flori de început de iunie. Rămâne un fel de amintire articulată, încordată parcă. Un fel de zvâcnire anti-toropeală.
Dăm de o intersecție și ne amintim că aici am lăsat masina în urmă cu vreo 10 ani. Atunci am luat-o pe nemarcate prin pădure. Acum am continuat spre stânga. Drumul a tot urcat până pe la 1300 de metri altitudine. Prima parte e umbrită pentru că trecea printr-o pădure bătrână. În a doua partea au fost defrișări așa că e destul de pietros. Nu au rămas suficiente frunze să netezească drumul. Începe să se vadă creasta. Vedem și o turmă mare de oi(estimam eu vreo 1000) și vreo câteva petece de zăpadă. Hotărâm să mergem până în capătul drumului de unde probabil că ne-am fi întors înapoi dacă nu ne-am fi întâlnit cu Mugurel.
Mugurel era un măgăruș simpatic folosit de oamenii care urcaseră cu oile cu câteva zile înainte să ajungem noi în zonă. În cunoaștem pe stăpânul lui și aflăm că sunt din partea Olteniei de la Mărășești. Hotărâm să urcăm sus la stână împreună pentru că aflăm că se poate face buclă pe partea opusă. Partea interesantă e că știam că păstorii din Oltenia urcă cu oile în Godeanu dar nu mă așteptam să-i văd sub vârful Dobrii în Munții Cernei. Urcăm cu Mugurel, el cărând câteva zeci de kilograme iar noi împingând bicicleta în spatele lui. Am fost atent la cum își arcuiește copitele atunci când urca în zone mai complicate. Cred că se descurca mai bine ca mine cu SPD-urile. E super adaptat la genul ăsta de teren care presupune poteci înguste, tehnice, traversări peste râuri.
Urcarea scurtă până la stână iar locul unde e poziționată e pur și simplu superb. Margine de pădure cu fagi împrăștiați și creasta la ceva sute de metri. Avem parte de o cafea. A intrat pur și simplu perfect. Încep să regret că nu am adus și un cort cu mine și ceva merinde. Merita rămas peste noapte. Personal sunt pur și simplu vrăjit de poienile astea din Munții Cernei. Ne întindem la povești cu oamenii preț de vreo oră. Ne servesc și cu câteva sarmale. Dacă vreodată apucă să citească ce scriu vreau să le mulțumesc și aici.
Ne conduc și ne arată drumul pe partea opusă a muntelui. Probabil greu l-am fi găsit de unii singuri. Coborârea e tehnică, abruptă pe alocuri, cu destulă piatră. Ajungem jos la drumul principal de unde începem să coborâm spre punctul de unde am început bucla. Identific și varianta de urcare către Olanu și cu siguranță mai spre toamnă o sa încerc o urcare și pe aici. Îmi stă gândul la Mongolia carpatină și la coborârea ireală de pe Oslea Românească cu Piatra Cloșani în fața mea.
