Iată că s-a terminat și această săptămână agitată. Am avut de alergat în destule locuri. Asigurări la mașină și ITP. Am vizitat dentistul datorită unei dureri de cap care nu știam de unde vine. S-a dovedit a fi o măsea care s-a supărat tare pe mine deși eu bănuiam ca am sinuzită sau o să-mi iasă o măsea de minte. Până la urmă s-a lăsat cu tratament pe canal și 2 vizite de peste 1 oră la medic. Am mai fost să-mi iau și bicicletă și portbagaj să o pot căra. În week-end urma să se desfășoare Maratonul Zombrilor - Țarcu. Dacă tot mi-am luat bicicletă și dacă tot urma să fie așa aproape de Domașnea, la Armeniș, mi-am zis să o fac și pe asta. Îmi place mult să cutreier munții dar nu simt o plăcere deosebită în concursuri de alergare sau de pedalat pe munte. Dar voiam să trăiesc și eu senzația pe care ți-o dă participarea la astfel de concurs. Așa că undeva pe joi după ce m-am văzut cu bicicleta luată(Cube Analog 27.5) m-am înscris.
Înainte să înșir aici impresiile mele de după mai spun că pentru a mă încălzi și a-mi face curaj sâmbătă după masa m-am prezentat la Slatina-Timiș cu gândul să abordez Trans-Semenicul până în cel mai înalt punct al șoselei undeva mai sus de localitatea Brebu Nou(Weidenthal). Drumul e asfaltat și chiar dacă urcarea nu e foarte grea sunt totuși vreo 15 kilometri solicitanți și undeva la 800-900 diferență de nivel. După o oră și un pic ajung la punctul cel mai înalt al șoselei și după ce-mi trag sufletul vreo 5 minute sunt împins la vale de o ploaie măruntă care venea prin ceață dinspre Gârâna. Așa că mă urc și pornesc la vale. Experiența mea cu bicicleta este minimă și se reduce la câteva ture de șosea(cea mai lungă dintre ele de peste 100 de kilometri) dar cam atât. Coborârea asta de 15 kilometri înapoi spre Slatina-Timiș a fost printre cele mai frumoase experiențe dintre cele care le-am avut în natură și pe munte. O aseamăn cu acel moment când urcând spre Godeanu în 2000 am văzut acea creastă de munte după o zi de mers prin pădure. Uluitoare experientă și probabil unul din motivele pentru care încă merg. Din aceeași categorie e și experiența trăită în Retezat ân 2004 atunci când urcând prin ceață pe culmea Lolaia am văzut vârful Retezat ieșind întru-un moment de acalmie. Asemănătoare a fost și această coborâre. Înfipt bine pe bicicletă și coborând cu 50-60 km/h acolo unde nu erau curbe stânse. O nebunie totală cele 25-30 de minute ale acelei coborâri. O experiență care cu siguranță o s-o mai încerc. De ce nu și pe alte șosele de înălțime de pe la noi sau de prin alte locuri.
Duminică dimineața m-am prezentat la Armeniș, mi-am luat număr de concurs și m-am învârtit și eu printre organizatori, localnici și concurenți până s-a dat startul. Primii au plecat cei de la proba lungă. Cochetam și eu cu ideea probei lungi dar cum pentru mine genul acesta de activitate e o noutate mi-am zis că ar fi bine să fiu mai moderat. A venit și rândul celor de la proba Race să pornească. M-am așezat mai în spate pentru că oricum cronometrarea era electronică și nu avea nici un sens să mă bulucesc. Puhoiul se urnește și luăm în primire panta. Îmi dau seama repede că e incomparabil acest traseu cu ce știam eu de pe asfalt. Cu totul alt nivel de dificultate. Trec destul de repede de o marte parte dintre concurenți și după o distanță foarte scurtă începem push-bike-ul. Avea să urmeze o porțiune în care am împins bicicleta foarte mult până spre kilometrul 20. Probabil acest lucru pe mine ca și plimbăreț pe munte m-a avantajat. Intru într-un pluton de vreo 10 oameni pe care i-am tot văzut fie în fața, fie în spatele meu mai tot traseul. Mai tare nu puteam să merg pentru că simțeam că efortul era oricum foarte mare. O bună bucată din urcare am mers pe o muchie unde s-a putut pedala și deși n-am fost foarte atent la peisaj totuși priveliștea era superbă până spre vârful Țarcu. Îmi dau seama că la o tură de trekking apuc să văd și să fotografiez mult mai multe pe când aici totul se derulează la altă viteză. Într-un final vine și prima coborâre unde apuc să testez foarte serios frânele bicicletei. A fost o coborâre pe forestier cu o înclinare foarte mare despre care am fost atenționați și la ședința tehnică.
Ajungem la primul punct de control și alimentare unde nu zăbovesc foarte mult. Beau câteva pahare de apă, iau o bucată de măr și plec mai departe. Avea să urmeze o a doua porțiune de push bike foarte zdravănă. Parcă nu se mai terminau curbele și pantele. Pe unele dintre bucăți cred că nici dacă erai la categoria Elite nu puteai să stai pe bicicletă. Cred că cei care au venit să pedaleze și nu să împingă bicicleta au fost puțin dezamăgiți. Într-un final se termină și urcarea și intrăm într-o porțiune de coborâre pe un drum forestier plin de noroi. În anumite porțiuni mă dau și aici jos de pe bicicletă pentru că roțile patinau și riscam să mă accidentez. Intrăm într-o porțiune single-trail prin pădure care mi s-a părut cea mai frumoasă bucată a întregului traseu iar după aceea ajungem la cel de-al doilea punct de control și alimentare. Aici pun apă în bidon și înfulec banane și mere cu ambele mâini. La final iau și o bucata de glucoză și plec mai departe încurajat de spusele celor de acolo care indicau că urmează doar coborâre și că am scăpat de urcare.
Pe această bucată am mai fost în toamna trecută atunci când din cauza noroiului n-am mai putut trece cu mașina așa că știam la ce să mă aștept. Un drum forestier cu bucăți pline de noroi dar în același timp cu destule porțiuni unde puteai să-ți dai drumul la vale mai tare. Sunt depășit de vreo 3 concurenți pe această bucată, lucru care nu s-a întâmplat pe urcare. Nu m-am stresat pentru că mi-am dat seama că voi termina cursa iar pentru mine acesta a fost scopul principal. Mă bucur de această coborâre care deși nu a semănat cu cea de ieri de pe Semenic a fost totuși frumoasă. Ratez traseul care traversa un podeț și care cred că merita să fie mai bine semnalizat. E singurul loc unde am avut o mică problemă de orientare. Am pierdut vreo 5 minute dar într-un final trec de Feneș, mai împing bicicleta un deal mic care trecea în Armeniș și după aproximativ 4 ore trec linia de sosire. În momentul în care scriu nu știu pe ce loc m-am aflat. Taică-miu care m-a așteptat la linia de sosire zicea că după estimările lui au mai trecut în fața mea vreo 40 de oameni. Până la urmă nici nu contează locul pe care am terminat. Important e că am participat și am terminat.
Fiind prima mea experiență de acest gen efectiv nu știam la ce să mă aștept. Impresia mea generală despre eveniment e una pozitivă. S-a văzut clar efortul organizatorilor deși cred că n-ar fi stricat o semnalizare mai bună în anumite locuri. Până la urmă e prima ediție în aceste locuri și sunt zeci de kilometri care ar fi trebuit semnalizați. Nu garantează nimeni că acele marcaje rămân acolo după ce le-ai pus. Dacă nu ști pe unde să o iei și ai probleme de orientare te pui pe prima potecă și cobori în vale de unde vei nimeri într-un drum forestier care te va scoate la liman. Iar dacă te interesează concursuri adevărate mergi undeva unde ști că e totul ca la carte. De undeva trebuie început și astfel de lucruri trebuie încurajate și promovate. Cei de la Munții Țarcu au făcut o treabă foarte bună aducând acest maraton la Armeniș unde se află și rezervația de zimbri. O treabă foarte bună au făcut și autoritățile locale din Armeniș. Îmi vine greu cred că să s-au întâmplat atâtea în această frumoasă localitate din Banatul Montan într-un timp atât de scurt.
O să mai urmeze în lunile următoare și alte ture pe bicicletă dar nu cred că voi mai merge la concursuri. O să continui să merg pe munte așa cum am făcut-o în ultimii ani. Acest gen de concursuri chiar dacă sunt experiențe interesante nu cred că te lasă să te bucuri cu adevărat de natură. Probabil cei care le apreciază pe deplin și care merg la multe concursuri urmăresc să combine sportul de performanță cu natura și aerul curat. Iar asta până la urmă nu-i o treabă foarte rea. Oricum e mult mai bine să faci acest gen de activitate decât să stai să transpiri într-o sală de sport sau să te învârți în cerc pe un stadion de atletism.
Am hotărât și care va fi următoarea destinație cu bicicleta: Valea Almăjului cu Munții Aninei și Munții Almăjului. Aici e un paradis ascuns al cicliștilor.