Col Raiser - Gardena Pass/Sella Pass cu bicicleta
A doua zi de activitate alpină în Val Gardena din Tirolul de Sud. A fost o zi plină care a culminat cu o tură superbă de bicicletă.
Ne urnim de dimineață un pic mai greu, spre ora 10, către gondola ce pleacă din Santa Cristina și care e denumită Col Raiser. Distanța de la autobuz până la gondolă o facem cu un taxi gratis. După masa la întoarcere avea să fie pe bani. Gondola ne urcă repede sus unde dăm de aceeași puzderie de oameni de toate vârstele la plimbare. Toată lumea e veselă, bine dispusă. Nu se fac grătare, nu vezi spărgători de semințe. Punctul terminus al gondolei e la 2107 metri unde se află o cabană cu restaurant și o terasă superbă. De aici pornim într-o urcare scurtă dar abruptă urmând să facem un ocol care să ne aducă înapoi la cabană. Patricia se mișcă mai greu dar pe urcare reușește să facă un efort și să nu se oprească numărând 100 de pași. În rest trebuie să o motivăm prin tot felul de mici concursuri de genul cine ajunge primul la bolovanul ăla de acolo.
Ne oprim la o căbănuță din lemn cu o ușă tot din lemn și care avea scaune și masă în fața ei. Iarba e proaspăt cosită și terenul îngrijit. Văd și un model interesant de poartă pe care o să-l aplic și la mine la Domașnea unde săraca poartă din pregle tot trebuie refăcută la câțiva ani. Tot aici la grădină o să fac în următorii ani o mică căbănuță din lemn și piatră. Ce am văzut pe aici mi-a dat câteva idei și parcă mi-a întărit și mai tare această dorință ce o am de ceva vreme.
Priveliștea în jur e magnifică în orice direcție ai întoarce privirea. Sass Rigais(3025) alături de celelalte vârfuri din grupul Geisler iar în creasta de vizavi masivul Stevia unde există un traseu superb de via ferata. Acest vârfuri fac parte din parcul natural Puez-Odles.
După scurta plimbare ne atrage cabana cu locurile de joacă pentru copii și animalele de la ferma de acolo. Pe lângă toate astea 2 flăcăi tineri cântau așa frumos niște melodii tiroleze la acordeon. Așa că nu stăm prea mult pe gânduri și îmbiați de soarele foarte plăcut ne așezăm la un weissbier și un pahar de vin. Aproape că nu ne mai venea să plecăm de acolo. Cel puțin Patricia părea că are multă treabă pe acolo. Am văzut vreo câțiva copilași îmbrăcați în mod tradițional tirolez. Pantofii de piele, ciorapii albi și lungi, pantaloni dintr-un material negru-verzui ce pare destul de rezistent, cămașă în carouri alb cu roșu. Evident pălăria cu pană nelipsită. Într-un final ne urnim binedispuși în ritmuri de acordeon tirolez. E îmbucurător să vezi că acești oameni își păstrează tradițiile și la 100 de ani după alipirea lor la Italia.
Ajungem după orele prânzului acasă și imediat se așterne o ploaie. Care ține până spre 5:30. După aceea se face vreme bună așa că mă urc pe bicicletă și o iau din Selva pe traseul clasic ce face ocolul grupului Sella. Urc până în pasul Gardena pe un traseu absolut superb cu pereții stâncoși în dreapta mea. Soarele de seară dă niște culori ireale și nu o scot din holy-fuck-uri pe acolo. Era ireal de frumos. Traseul face parte dintr-un celebru tur denumit Sellaronda ce are loc undeva în luna iunie și unde se adună mii de cicliști. Deși distanța până aici e mare cred că ar fi interesant de venit. Deși până la urmă poți veni oricând. Acest traseu ocolește grupul Sella trecând prin câteva pasuri alpine(Gardena, Sella, Podoi, Campolongo). Din pasul Gardena cobor înapoi pe curbele foarte strânse și ajung la drumul ce coboară din pasul Podoi spre Val Gardena. Aici încep urcarea către pasul Podoi. E nevoie să pun căciula pe sub cască dar și bluza ce o aveam la mine. Lăsarea serii dar în înălțimea de peste 2100 își spune cuvântul.
Pe drumul ce urcă spre pasul Gardena am văzut o căprioară ce a trecut drumul prin fața mea. Tot pe acest drum sunt vreo 3-4 cascade una după alta de genul celei de la Vânturătoarea de pe Valea Cernei ce se scurg din stâncăriile grupului Sella.
Din pasul Podoi urmează o coborâre pe cinste până jos în Selva. La un moment dat mă opresc să pun și jacheta ce o aveam la mine. Cu toate astea după un tur de aproape 30 de kilometri și vreo 1000 de metri diferență de nivel ajung jos perfect congelat. Picioarele îmi erau descoperite pentru că purtam pantaloni de ciclism scurți. Efortul și frigul și-au făcut foarte bine efectul așa că simt o stare de epuizare puternică. Ajung la fete și pun repede ceva pe mine. Am nevoie de vreo 15 minute să mă încălzesc iar mai pe seară ieșim să vedem ce gust are o pizza pe aici. Pentru că în rest ne-am cumpărat mâncarea din oraș. Au fost vreo 8 zile consecutive zile când am reușit să iau micul dejun, prânzul și cina împreună cu fetele. De obicei alergătura din timpul anului nu prea îți dă timp decât în week-end pentru așa ceva.
Iată că pe lângă restul de activități de aici au reușit să transforme această zonă într-un paradis al cicliștilor. Am văzut zeci de cicliști pe drum dar și pe traseele alpine fie pe cursiere fie pe mountain bike-uri. Pe drumuri nu îi claxonează nimeni și toată lumea pare să aibă loc. De fapt, în toate aceste zile, am auzit un singur claxon.
























