Am reușit și în acest an să ajung toamna pe Semenic de 5 ori la fel ca anul trecut doar că de această dată atât decorul cât și trupa au fost diferite. Prognoza era cu temperaturi negative și fulguială așa că am luat mai multe rânduri de haine cu noi.
Am pornit împreună cu Luci/Miha și Șerban/Irina de foarte de dimineață. Pe la ora 5 dimineața a sunat cesaul iar la puțină vreme după ora 6 eram deja plecați. Sper să nu mă fi înjurat prea tare pentru ora asta matinală dar eu când știu că voi ajunge la munte prefer să mă trezesc și să ajung cât mai repede pentru a putea petrece cât mai mult timp la aer curat. Regruparea am făcut-o în Reșița.
Atunci când am ajuns în Văliug am văzut partea superioară a Semenicului acoperită în ceață așa mi-am dat seama că vom avea parte de o zi superbă. Combinația de ceață și chiciură/fulguială nu prea are cum să fie decât magnifică.
Am debarat la nea Cornel și n-am rezistat tentației unui pahar de vin. Organismul meu era setat încă pe vara indiană ce se terminase în urmă cu 2-3 zile așa că nu prea a înțeles nimic din cele vreo 5 grade cu minus. Am pornit spre pădure la aceste temperaturi joase pe care le resimţeam parcă şi mai tare decât în realitate printr-o ceață deasă care venea în valuri.
Faţă de ultimile ture când am fost primiţi cu foarte multă căldura de această dată pădurea a fost foarte rece cu noi. Chiciura s-a aşternut peste milioanele crengi şi crenguţe ţesând o veritabilă pânză de păianjen uriaşă. Era destul de greu să ne vedem unii pe alţii. Magia şi feeria au dispărut atunci când am trecut pe lângă o pereche de chiloţi lăsaţi în pădure. Am încercat să-mi imaginez cum au ajuns acolo dar cam toate scenariile duceau spre ceva ce probabil n-ai vrea să faci în fara pădurii.
Am coborât jos la Nergăniţia iar acolo am ieşit pe un ogaş secundar extrem de frumos. Am mai trecut pe acolo în partea inferioară dar de această am continuat până sus la începutul lui. Chiar dacă nu prea puteam sta mult pe loc din cauza frigului mă opream din loc în loc să fotografiez sau pur şi simplu să admir. Nu că ştiu multe locuri care să dea aşa o senzaţie vie şi prezentă. Am studiat harta şi am hotărât să facem un ocol complet al uneia dintre multiplele poieni. Ocolul s-a dovedit destul de lung dar încet am revenit către ieşirea din pădure. Acolo copacii erau parcă mai acoperţi de chiciură. Magia e stricată din nou de o turmă de de atv-uri. Ne-am oprit la nea Cornel şi la final. Am luat un pahar de vin fiert pentru că de data asta n-am fost şofer iar de acolo semi-congelaţi am plecat înapoi spre Timişoara. Nu prea are farmec revenitul ăsta de la munte înapoi la oraş. O tranziţie cu oprire la Domaşnea e întodeauna o cu totul alta experinţă. În acest moment aş putea zice că aştept să vină zăpada. Nu prea mai am chef de jumătăţi de măsură. Dacă tot nu mai pot merge cu bicicleta prin mocirlă măcar de o tură pe ski să fie zăpadă.
