Sunt trist. Extrem de trist. Un bun prieten al nostru nu mai e printre noi. S-a stins prea repede şi a plecat să mărşăluiască spre alte orizonturi. Era pasionat de alergare şi deşi era la vârsta când alţii îşi iau baston şi pălărie el încă alerga destul de mult şi destul de des. Avea un bun simţ şi un fel de a respecta pe toţi cei din jurul lui ieşit din comun. Avea o blândeţe aparte de care o să-mi fie dor atunci când venind pe la Domaşnea o simţeam în desele vizite pe care ni le făcea.
Moştenise o casă la Domaşnea şi lumea îl cunoştea drept nepotul lui maistorul August. În aceste împrejurări l-am cunoscut cu ani buni în urmă. Prima mea ieşire pe un munte mare am făcut-o cu dumnealui în 2000 pe vremea când eram încă student şi pe vremea când nu aveam nici un fel de echipament(nici nu ştiam ce-i aia Helly Hanson, Salomon sau Quequa). Tot ce am luat cu noi a fost fie de împrumut fie improvizat. Rucsac de CFR-ist verde, pături, nailoane şi alte astfel de lucruri. Poate nu aveam echipament şi nici bani să ne cumpărăm dar aveam entuziasm. Ne-am urcat în Dacia 1310 a lui dom profesor şi am plecat spre lacul de acumulare de la Rusca-Teregova. De acolo am cotit stânga şi am lăsat maşina la sălaşul unei femei urmând să ne întoarcem peste 2 zile să o recuperăm. De aici am mers împreună pe lungul drum forestier Târnicioara până la stâna Andreieştilor de pe cracul Plânger din Munţii Cernei. Am campat acolo peste noapte iar a doua zi am urcat pe Godeanu şi ne-am întors înapoi în aceeaşi zi. De la acea tură memorabilă am mai făcut multe alte plimbări cu dom profesor pe Ţarcu, pe Retezat, pe Arjana, prin Cheile Ţăsnei şi evident pe Culmea Cernii Vâr la Domaşnea. Aici mergeam cam în fiecare an de Paşte sau de Crăciun sau ori de câte ori aveam ocazia. Ne-am întâlnit cu dom profesor alergând pe câmpul ăl Mare de multe ori.
Aşadar dumnealui era foarte aproape de mine atunci când am zărit acea creastă din munţii Cernei apărând parcă de niciunde înaintea mea. Imagine care mă urmăreşte şi astăzi la ani distanţă de atunci.
Mă leagă foarte multe amintiri de acei ani şi de acele ieşiri făcute împreună. Astăzi dacă mă duc pe munte arareori mă duc în echipă mai mare de 3-4. De obicei suntem 2 persoane. Dumnealui era acel om care binedispunea prin prezenţă şi prin felul de a fi. M-am simţit întodeauna bine de fiecare dată când mergeam împreună.
Venea foarte des la noi să cumpere brânză de vacă. Îi plăcea, la fel ca şi nouă, gustul fantastic al acesteia. Şi cam de fiecare dată ne întindeam serile la poveşti la câte un ştampăl de răchie.
De acum încolo de fiecare dată când voi trece pe strada care coboară la biserică, unde era şi casa unde locuia construită încă de pe vremea austro-ungarilor, mă voi gândi la dumnealui şi la acele momente în care schimbam câteva cuvinte aşa cum făceam de fiecare dată când ne întâlneam. Cine ştie poate altădată, în alt loc, vom mai reuşi să urcăm vreun munte. Până atunci spun doar atât: la revedere dom’ profesor. Ne vom gândi la dumneavoastră şi să ştiţi că ne veţi lipsi.
