Locuri de la munte, prin Banat sau aiurea

Ochiul Bei

12 octombrie 2014 · Munții Aninei

Într-un final am ajuns la Ochiul Bei și Cascada Beușnița. Deși mă tot gândeam să vin de multă vreme poziționarea acestui loc față de Domașnea a făcut să tot amân vizita până aici. Și odată cu această vizită am mai închis o buclă bănățeană.
Existau 2 variante de a ajunge aici cu plecare din Valea Almăjului, fie pe Valea Minișului și Oravița, fie pe la Șopotul Nou-Cărbunari. Am decis să mergem pe o parte și să ne întoarcem pe cealaltă. Drumul dinspre Valea Almăjului până sus la Stăncilova și Cărbunari îmi era cunoscut de la tura de bicicletă din august. De asemenea pe drumul Oravița-Bozovici am mai trecut de multe ori. Dar drumul ce trece prin Ciclova Română, Ilidia, Socolari și Potoc era o noutate pentru mine. Drumul până la Oravița e în stare foarte bună. Dar din Oravița până la Potoc lasă impresia de zonă părăsită. Vegetația uscată de toamnă, căldura excesivă pentru acestă perioadă lăsau impresia unei zone parcă de la capătul lumii.
Într-un final ajungem la Potoc după vreo 2:30 de la plecarea din Domașnea. Știam că se poate înainta până la păstrăvărie așa că, după ce trecem de punctul de control instalat de cei de la administrația Parcului Național Cheile Nerei-Beușnița, ajungem la păstrăvărie unde parcăm mașina. Taxa de vizitare este 5 RON de persoană.
De la poarta păstrăvăriei cotim la stânga și urmăm drumul prin pădure pe lângă râu. Urcarea pe lângă râu parcă prevestește minunea ce avea să o întâlnim mai sus. Traseul e foarte lejer pentru genul de activități cu care suntem noi obișnuiți și zona devine tot mai populată pe măsură ce ne apropiem de orele amiezii. E evident că obiectivul e probabil unul din cele mai cunoscute și vizitate din Munții Aninei și de ce nu din toți munții Banatului.
După vreo jumătate de oră de la locul unde am lăsat mașina ajungem într-un loc în care drumul se lățește și te obligă la popas. Eram la Ochiul Bei și parcă simt o senzație stranie amplificată de culoarea ireală a acestui micuț lac. Stau să fotografiez și să admir pentru minute bune vrăjit de ceea ce văd. De aici continuăm pe potecă până la cascada Beușnita. Deși indicatorul spune că sunt 30 de minute în nici 15 minute ești practic acolo de la Ochiul Bei. Urcarea prin pădure și cascadele de pe râul din dreapta noastră parcă amplifică și mai tare senzația de straniu simțită la lac. Am senzația unei entități misterioase manifestată în acest loc. Senzație profundă de viu ce nu cred că am mai trăit-o până acum. Mă așteptam parcă să văd spiriduși curioși ascunși printre copaci iar eu transpuns în negura timpului într-un scenariu de genul celui care a zămislit legenda acestui loc. Din păcate cascada Beușnita nu are atât de multă apă iar momentul din zi în care ajungem aici nu lasă loc de cadre frumoase. Ne reîntoarcem pe același drum la Ochiul Bei unde stau iarăși minute bune să fac o altă serie de fotografii. Nu doar lacului ci și la seria de cascade din apropiere.
Vrăjiți de ce am văzut facem cale întoarsă spre punctul de plecare și de aici revenim pe drumul ce ne duce înapoi spre Potoc. De la punctul unde se plătește taxa și până la Potoc drumul deși are doar o singură bandă e asfaltat. De la Potoc continuăm spre Slatina-Nera, Sasca Montană, Cărbunari. Drumul până la Cărbunari de la Sasca Montană e în stare extrem de proastă. La Sasca ne oprim într-un loc foarte frumos care cu siguranță sare în ochi trecătorului: "La Vechea Moară". Un loc cu foarte mult bun gust și cu atmosferă foarte plăcută unde cred că ar merita să lungești seara până târziu cu niște beri. Ajungem la Cărbunari și de aici continuăm până la Stăncilova și Șopotul Nou. Acest drum cred că ar trebui asfaltat din cel puțin două motive. Primul ar fi cel turistic iar cel de-al doilea ar fi accesul oamenilor spre  Valea Almăjului și de aici mai departe spre DN6. De la Șopotul Nou până la bifurcația de dinainte de Bozovici drumul e asfaltat dar în stare extrem de proastă. Poate că mai sunt zone izolate prin Munții Cernei de genul Ineleț dar într-un fel sau altul cred că pot ajunge mai ușor la un drum decât o fac cei din Stăncilova. Crec că acest drum ar fi un bun candidat pentru un proiect european. Pentru că îmi imaginez că e imposibil să vedem prea curând vreo investiție din partea Consiliului Județean Caraș-Severin în acestă zonă.
Din acest drum pleacă un traseu spre lacul Dracului. Șanse mari să vin până la sfârșitul anului până aici pentru acest traseu și Cheile Nerei. Spre rușinea mea n-am făcut aceste chei în totalitate. Cu toate că nu le-am parcurs în totalitate cred că pot spune despre Munții Aninei că sunt probabil cei mai pitorești din toți Munții Banatului în ciuda înălțimii lor. O suită întreagă de peșteri de genul Peșterii de la Vălăie sau peștera Buhui, lacuri de genul Ochiul Bei sau Lacul Dracului, cascade de genul Beușnița sau Bigăr, chei de genul Cheile Minișului sau Cheile Nerei, creste stâncoase de genul Culmii Pleșiva, poieni largi de genul Poienii Roșchii, păduri virgine de genul pădurii Leordiș. Iar cele enumerate sunt doar o parte din seria de locuri ce așteaptă să fie vizitate în acest areal al Munților Aninei.
Ajungem la Domașnea cu gândul că a doua zi o să stau liniștit fără a merge în tura deja obișnuită de bicicletă de dinainte de plecarea la Timișoara. Dar după 7 nu prea mai am somn așa că mă trezesc și încep micul dejun cu o pară din lada primită de la Tudor. O cafea, câțiva cartofi feliați pe plită și mă echipez. Plec din Domașnea fără a ști unde mă voi duce. Oscilez între Herculane și Cheile Globului. Până la urmă cotesc spre Bozovici și după ce trec de aceste chei o iau spre drumul ce duce la Mehadica. Știam de acest drum de ceva vreme și iată că a venit și momentul lui. Mare îmi e surpriza când la nici 1 kilometru după ce intru pe acest drum să zăresc un indicator în vârful dealului. Îmi zic: măi ce i-o fi apucat și pe ăștia să pună indicator pe un drum neasfaltat. Mare îmi e surpriza când văd că de fapt e asfaltat. Chiui de fericire pe coborârea ca-n palmă până jos în Mehadica dar nu înainte de a împinge puternic pe o pantă cu înclinare 12%. Parcă nu-mi vine a cred că un așa drum există așa aproape. Am parte de aceeași priveliște magnifică spre culmea Cernii-Vâr care parcă se vede de data asta și mai frumos în valurile de ceața și în razele de soare din acestă dimineață de octombrie trecând în același timp pe lângă oamenii veniți pe la sălașe să mute animalele din priponi. După vreo 50 de kilometri sunt înapoi în locul de plecare înspre atâtea povești trecute sau viitoare ale Banatului.