Valea Almăjului e înconjurată de munți. N-or fi ei înalți dar e un teren de joacă uriaș pentru cei pasionați de MTB. Sute de kilometri de trasee de bicicletă în orice direcție ți-ai îndrepta privirea. Mi-am propus să ating într-o singură tură fiecare masiv muntos accesibil din această vale și anume: munții Almăj, munții Aninei și Munții Semenic. Până la urmă au ieșit 2 munți dar provocarea rămâne.
Zăpada încă persista pe crestele înalte din munții Țarcu. Rar s-a întâmplat să să existe zăpadă suficientă și să poți urca la începutul lui aprilie pe schiuri. Am făcut-o urcând până pe Căleanu dar aveam poftă mare de o tură cu bicicleta. N-am fost singur. A venit și Alex cu mine.
Tura am început-o cu munții Almăj. Am pornit spre Rudăria iar dealurile începeau să fie populate cu animale și cu oameni. Era totuși sfârșit de aprilie. Ne ferim de ceva stropi de ploaie în sat dar și imediat ce luăm în primire panta sub streașina unei colibe. Avem noroc, nu i-a dat foarte tare așa că putem să ne continuăm tura. Ne încălzim bine pe urcare și ajungem în poiana frumoasă de deasupra de sat după care intrăm în pădure. Traseul e bine cunoscut din cele câteva ture din trecut pe aici. Ca să ne ducem planul la îndeplinire nu mai mergem până în Ravensca ci căutăm o variantă de coborâre spre Șopotul Vechi. Cea spre Bănia era clară. O găsim și cotim spre drepata de unde începem să coborâm pe un drum accidentat. Dar această bucată nu e lungă. Copacii erau toți în floare. Se simțea miros de primăvară. Pe nesimțite ajungem jos în sat. Înainte de sat cu câțiva kilometri sunt surprins să văd vreo 2 mori în stare bună. Știam de binecunoscutele mori de la Rudăria dar n-am știut că există câteva restaurate și aici pe vale la Șopotul Vechi. Ne oprim pentru o pauză de hidratare la birt unde schimbăm câteva impresii cu un grup de oameni bine înveseliți. Aici il întâlnim pe Ștrumf de la care aflăm că s-a plimbat și el destul prin acești munți uitati dar nu cu bicicleta ci ca un adevărat badass, pe motocicletă de teren. Nu stăm prea mult însă și pornim spre ceilalți munți, munții Aninei, trecând pe lângă Dalboșet iar mai apoi prin Lăpușnicul Mare.
Traversarea e rapidă. Chiar mai rapidă decât coborârea. Intrăm în Lăpușnicul Mare și după ce traverăm aproape tot satul cotim spre stânga. Pe acel drum am urcat prima dată în urmă cu vreo 8 ani. Era prima dată când ajung în această zonă splendidă. Aveam să revin de nenumărate ori atât pe jos dar de cele mai multe ori cu bicicleta. Urcarea e susținută dar drumul în stare bună. Avem spor. Dar nu prea aveam apă. Ne oprim lângă o colibă ce părea părăsită și care avea un bunari(fântână). Nu arăta prea grozav așa că înghițim în sec și pornim mai departe. Toată această culme Pleșiva e o înșiruire de urcări și coborâri, de pădure și poieni. Ești când sub stâncării, când deasupra lor. Bucățile în care îi poți da la vale se succed cu cele în care pedalezi agale la pantă. Dar traseul e 100% ciclabil. Izvorul era aproape dar setea parcă-l îndepărta. Moralul scade un pic la coechipier datorită stării de sete(parcă am fi fost pe Arrakis) dar și datorită noroiului ce începea să se prindă de cauciucul de 2.4 ce-l avea pe roata din spate. Că nu umblă niciodată nimeni pe aici e lucru clar așa că am fost extrem de surprins să văd un tip cu un binoclu ce urmărea păsările din zonă undeva într-o pădure. Schimbăm câteva cuvinte și aflu că e din Cluj și că urmărea speciile de păsări din munții Aninei. E bine că mai sunt oameni preocupați și de așa ceva. Nu știu exact câți biologi mai avem prin țară și ce preocupări au dar tot timpul am considerat că e mult de studiat și analizat prin aceste păduri.
Ajungem la un fir de apă unde alimentăm și ne potolim setea. Lucrurile își revin la normal. Ajungem în zona vârfurilor Cârșa Mare/Radoșca și a poienii Scocu. Zona e extrem de pitorească așa că ne oprim câteva minute să admirăm. Urcările grele erau trecute. Din acel punct urma să coborâm lin către acumularea de la Gura Golâmbului trecând prin poiana Liciovacea. Aici îi dăm pueternic la vale și ajungem repede jos.
Hotărâm de comun acord să nu mai urcăm și spre Semenic. Eram deja la vreo 80 de kilometri și vreo 2000 de metri diferență de nivel. Decizia am luat-o și datorită porțiunilor de noroi prin care am trecut. Drumul pe care urma să trecem era cu pământ argilos și nu prea mai avea nici unul din noi chef de împins prin așa ceva.
