După 2 week-end-uri pe ski-uri pe la Muntele Mic şi Văliug a venit şi tura de dezmoreţeală. Simţeam furnicături în picioare în ultimile zile aşa că sâmbătă dimineaţa, nu foarte devreme, plecăm spre Valea Cernei. Anul trecut în sâmbăta în care s-a desfăşurat Hercules Maraton am încercat să ajung cu Patricia şi Elena la cascada Vânturătoarea. Şi cum nu ştiam traseul ne-am abătut prea mult şi am intrat într-o zona accidentată. N-am putut înainta prea mult şi ne-am întors. De data asta am plecat mai informat şi am urmat traseul semnalizat cu cruce roşie. După nici un ceas ajungem la cascadă. E o cădere de apă de câteva zeci de metri între doi pereţi stâncoşi. Apa râului Scochina izvorăşte de undeva de mai sus şi pentru a-şi croi drum spre Cerna năvăleşte şi se izbeşte la jumătatea distanţei de cădere de o stâncă iar de acolo se pulverizează fiind împrăştiată în toate direcţiile. La baza ei se simte un aer foarte curat şi aerisit din cauza acestui fenomen. Momentul zilei în care trebuie vizitată este dimineaţa pentru că datorită poziţionării oferă vizibilitatea bună în acest moment.
Nefiind punctul terminus al turei trecem pe poteca ce duce prin spatele căderii de apă şi continuăm spre poiana Cicilovete. Traseul e excelent marcat ceea ce este foarte bine pentru că de aici până sus în poiană cărarea urcă exclusiv prin pădure. Urcăm o bucată foarte abruptă în imediata apropiere a cascadei spre dreapta. Urcuşul solicitant ne scoate într-un punct de belvedere cu o perspectivă fantastică asupra Văii Cernei. Crestele din Godeanu erau încă înzăpezite dar creasta Munţilor Cernei şi vecina de vizavi a Munţilor Mehedinţi mai păstrau puţine urme de zăpadă. Se distinge foarte bine de aici zona extrem de accidentată ce coboară în Cheile Tăsnei dinspre Crovuri pe care am coborât cu vreo câţiva ani în urmă. Privind de aici îmi dau seama că am avut noroc că n-am dat-o în bară în atunci.
De la punctul de belvedere continuăm pe o bucată bună prin pădure într-o atmosferă primăvăratică. Nişte fagi uriaşi cu însemne ale ciobanilor datate cu 60 de ani în urmă indică vârsta acestor copaci. Ne dăm seama cât de mult au crescut copacii pentru că acele însemne sunt acum la 3 înălţimi de om.
La un moment dat cotim spre dreapta şi brusc intrăm din primăvară în iarnă. Fiind pe faţa nordică, neexpusă la soare, zăpada nu a apucat să se topească şi avea un strat consistent. Văd preţ de câteva secunde şi o vulpe care speriată de prezenţa noastră a luat-o la fugă. Nici nu o condamn pentru că 15 minute mai tărziu am auzit împuşcături şi urlete de gonaşi în văile de la poalele Poienii Cicilovete înspre Bolvaşniţa. Oare la vânătorii ăştia li s-au terminat cârnaţii acasă de pleacă la vânat mistreţi?
După mai bine de 3 ceasuri ajungem sus în poiană. Pete de zăpadă mai erau şi pe aici. Se văd şi urmele cumetrei ce am speriat-o. Aici ne oprim şi luăm o pauză să înfulecăm câte ceva iar mai apoi facem cale întoarsă pe acelaşi traseu. Dacă de dimineată punctul de belvedere nu oferea o vizibilitatea foarte bună datorită faptului că lumina venea dinspre răsărit de data asta lumina plăcută a apusului ne îmbie la poze şi la admirat Valea Cernei. Cu cât apuc să văd mai multe trasee în acest areal cu atât îmi dau seama cât de fenomenală e această vale.
La coborâre mă opresc să văd şi eu cloaca de la 7 Izvoare. După vreo 25 de ani de când tot vin pe Valea Cernei am reuşit să văd şi eu locul pentru care se înghesuie zeci de maşini vara pe marginea drumului.
Traseul a durat 6:30h dar cu pauze foarte dese şi fără grabă. Vremea era foarte bună şi ziua e tot mai lungă aşa că nu avea rost să alergăm. La Domaşnea ajungem şi testăm şoncul cu crâmpei(cartofi) la cuptor şi ceapă. Nu înainte de un ştampăl de răchie de 38 de ştricuri.