Probabil unii dintre cei mai puţin cunoscuţi munţi de pe la noi alături de Munţii Almăjului sunt Munţii Aninei. Aici regăsim câteva obiective foarte populare precum Cheile Nerei sau cascada Bigăr dar existe şi o multitudine de alte variante pe care cei dornici de natură sălbatică le-ar putea aborda.
În primăvara trecută am vizitat peştera de la Vălăie printr-o plimbare lungă ce a avut ca punct de pornire localitatea Lăpuşnicul Mare situată la poalele acestor munţi. De această dată am ales aceeaşi localitate dar am înaintat pe valea ce continuă în prelungirea satului o bucată de câţiva kilometri. Am încercat să aflu detalii despre starea drumului de pe pagina de facebook a comunei dar cel care se ocupă cu acea pagină nu prea mi-a fost de mare ajutor. Aşa că, după ce vineri seara am desenat un posibil traseu în Google Earth, sâmbătă ne-am urnit înspre Valea Almăjului, am trecut de Bozovici iar de aici am cotit înspre localitatea mai sus amintită. Din păcate drumul e destul de prost aşa că trebuie mers cu atenţie. Ajungem la Lăpuşnicul Mare şi întrebăm de starea drumului de pe vale. Cerem cîteva sfaturi de la oamenii locului şi aflăm că starea drumui nu e foarte bună. Într-adevăr din cei câţiva kilomeri am mers doar în prima treaptă pe jumătate din drum.
După ce pornesc GPS-ul şi localizez punctul de start al circuitului stabilit de cu o seară înainte încercăm să găsim o variantă care să ne urce pe coama dealului. Găsim destul de repede o variantă neumblată de drum forestier care ne urcă destul de rapid sus. Urcarea ne încălzeşte repede după care urmează o purţiune mai domoală pâna la intrarea într-o pădure care avea să ne ducă pe un alt drum forestier. De aici continuăm trecând pe lângă o colibă care deşi părea încă folosită nu era într-o stare foarte bună(poiana Cuces). Un plug într-o brazdă stătea trântit lângă o bucată de pământ arată nu de mult. De aici intrăm în prima bucată de traseu spectaculoasă ce trece peste Vf. Radoşca(1013 m). Partea sud-vestică a acestei culmi este foarte stâncoasă pe când partea opusă este împădurită. La urcare există un punct de belvedere care oferă o foarte bună vizibilitate asupra pereţilor stâncoşi. În pădurea de aici avem parte de primele semne ale primăverii: ghiocei, viorele şi brânduşe împrăştiate în covoare şi covoraşe că aproape nu puteai să calci pe jos.
Coborâm de aici într-o poiană foarte largă înconjurată de păduri şi vârfuri stâncoase de jur împrejur – poiana Scocu. Nu intrăm bine în poiană că observ o vulpe care căuta cârtiţe şi şoareci prin iarba înaltă şi uscată. Vântul bătea dinspre ea aşa că nu ne simte. Camuflat de o tufă de măceş mă apropii la distanţă foarte mică de ea şi reuşesc să smulg câteva cadre în timp ce o observ cum reuşeşte să prindă o pradă de dimensiuni mici. Stătea foarte atentă şi pitită iar în momentul atacului face un salt în sus spijinită pe picioarele din spate şi aterizează înăţând cu gura prada. În acest fel cred că evită să se apropie prea mult şi astfel să fie simţită. Într-un final mă observă şi fuge. Dar e fenomenal să urmăreşti aşa ceva. Sunt momente extrem de rare iar bucuria e pe măsură.
După întâlnirea cu vulpea continuăm pe drum în direcţia vârfului Cârşa Mare(1097 m) care probabil că e cel mai spectaculos vârf din aceşti munţi aparent domoli şi aşezaţi. Nebulozitatea nu oferă din păcate vizibilitatea maximă dar piveliştea de sus asupra întregii văi de sus de vârf e chiar şi în aceste condiţii magnifică.
Undeva în partea de sus vedem o groapă foarte mare cu un bolovan enorm dislocat din acea groapă semn că pe aici au trecut cei ce caută comori. Nu departe de acea groapă dăm de o altă peşteră cu o intrare foarte strâmtă unde găsim de data asta urme şi mai vizibile ale acestor căutători. De data asta au lăsat o cantitate foarte mare de pământ dislocat din peşteră şi tot felul de cutii de conserve, haine, mănuşi şi alte lucruri împrăştiate pe o rază de câţitva metri buni în jurul intrării. Nu e rău că se caută, e rău că nu ştiu să lase locul aşa cum era înainte. E trist să vezi în aceste locuri, de altfel foarte curate şi sălbatice, astfel de urme.
De aici ajungem in poiana Roschii si continuăm pe un drum forestier care ne duce în cea mai frumoasă pădure ce am văzut-o până acum. Nu foarte bătrână dar foarte curată, fără arbori tăiaţi iar fagii erau parcă desenaţi cu mâna fiind foarte drepţi. Nu-mi imaginez cum au scăpat drujbelor fiind relativ uşor accesibilă. Trecem pe lâng peştera de la Vălăie şi de aici coborâm printr-o zonă împădurită şi accidentată pănă jos în vale unde se termină şi circuitul care în termeni tehnici a însemnat o distanţă de 17 kilometri şi o diferenţă de nivel de 1100 de metri.
Ca şi nota distinctivă ar trebui punctat relieful foarte interesant format din vârfuri stâncoase ce se termină în pereţi foarte abrupţi înspre vale cu platouri foarte line şi împădurite iar din loc în loc poieni în partea de sus.
