A doua zi de activitate alpină în Val Gardena din Tirolul de Sud. A fost o zi plină care a culminat cu o tură superbă de bicicletă.
Ne urnim de dimineaţă un pic mai greu, spre ora 10, către gondola ce pleacă din Santa Cristina şi care e denumită Col Raiser. Distanţa de la autobuz până la gondolă o facem cu un taxi gratis. După masa la întoarcere avea să fie pe bani. Gondola ne urcă repede sus unde dăm de aceeaşi puzderie de oameni de toate vârstele la plimbare. Toată lumea e veselă, bine dispusă. Nu se fac grătare, nu vezi spărgători de seminţe. Punctul terminus al gondolei e la 2107 metri unde se află o cabană cu restaurant şi o terasă superbă. De aici pornim într-o urcare scurtă dar abruptă urmând să facem un ocol care să ne aducă înapoi la cabană. Patricia se mişcă mai greu dar pe urcare reuşeşte să facă un efort şi să nu se oprească numărând 100 de paşi. În rest trebuie să o motivăm prin tot felul de mici concursuri de genul cine ajunge primul la bolovanul ăla de acolo.
Ne oprim la o căbănuţă din lemn cu o uşă tot din lemn şi care avea scaune şi masă în faţa ei. Iarba e proaspăt cosită şi terenul îngrijit. Văd şi un model interesant de poartă pe care o să-l aplic şi la mine la Domaşnea unde săraca poartă din pregle tot trebuie refăcută la câţiva ani. Tot aici la grădină o să fac în următorii ani o mică căbănuţă din lemn şi piatră. Ce am văzut pe aici mi-a dat câteva idei şi parcă mi-a întărit şi mai tare această dorinţă ce o am de ceva vreme.
Priveliştea în jur e magnifică în orice direcţie ai întoarce privirea. Sass Rigais(3025) alături de celelate vârfuri din grupul Geisler iar în creasta de vizavi masivul Stevia unde există un traseu superb de via ferata. Acest vârfuri fac parte din parcul natural Puez-Odles.
După scurta plimbare ne atrage cabana cu locurile de joacă pentru copii şi animalele de la ferma de acolo. Pe lângă toate astea 2 flăcăi tineri cântau aşa frumos nişte melodii tiroleze la acordeon. Aşa că nu stăm prea mult pe gânduri şi îmbiaţi de soarele foarte plăcut ne aşezăm la un wiessbier şi un pahar de vin. Aproape că nu ne mai venea să plecăm de acolo. Cel puţin Patricia părea că are multă treabă pe acolo. Am văzut vreo câţiva copilaşi îmbrăcaţi în mod tradiţional tirolez. Pantofii de piele, ciorapii albi şi lungi, pantaloni dintr-un material negru-verzui ce pare destul de rezistent, cămaşă în carouri alb cu roşu. Evident pălăria cu pană nelipsită. Într-un final ne urnim binedispuşi în ritmuri de acordeon tirolez. E îmbucurător să vezi că aceşti oameni îşi păstrează tradiţiile şi la 100 de ani după alipirea lor la Italia.
Ajungem după orele prânzului acasă şi imediat se aşterne o ploaie. Care ţine până spre 5:30. După acceea se face vreme bună aşa că mă urc pe bicicletă şi o iau din Selva pe traseul clasic ce face ocolul grupului Sella. Urc până în pasul Gardena pe un traseu absout superb cu pereţii stâncoşi în dreapta mea. Soarele de seară dă nişte culori ireale şi nu o scot din holy-fuck-uri pe acolo. Era ireal de frumos. Traseul face parte dintr-un celebru tur denumit Sellaronda ce are loc undeva în luna iunie şi unde se adună mii de ciclişti. Deşi distanţa până aici e mare cred că ar fi interesant de venit. Deşi până la urmă poţi veni oricând. Acest traseu ocoleşte grupul Sella trecând prin câteva pasuri alpine(Gardena, Sella, Podoi, Campolongo). Din pasul Gardena cobor înapoi pe curbele foarte strânse şi ajung la drumul ce coboară din pasul Podoi spre Val Gardena. Aici încep urcarea către pasul Podoi. E nevoie să pun căciula pe sub cască dar şi bluza ce o aveam la mine. Lăsarea serii dar în înălţimea de peste 2100 îşi spune cuvântul.
Pe drumul ce urcă spre pasul Gardena am văzut o căprioară ce a trecut drumul prin faţa mea. Tot pe acest drum sunt vreo 3-4 cascade una după alta de genul celei de la Vânturătoarea de pe Valea Cernei ce se scurg din stâncăriile grupului Sella.
Din pasul Podoi urmează o coborâre pe cinste până jos în Selva. La un moment dat mă opresc să pun şi jacheta ce o aveam la mine. Cu toate astea după un tur de aproape 30 de kilometri şi vreoo 1000 de metri diferenţă de nivel ajung jos perfect congelat. Picioarele îmi erau descoperite pentru că purtam pantaloni de ciclism scurţi. Efortul şi frigul şi-au făcut foarte bine efectul aşa că simt o stare de epuizare puternică. Ajung la fete şi pun repede ceva pe mine. Am nevoie de vreo 15 minute să mă încălzesc iar mai pe seară ieşim să vedem ce gust are o pizza pe aici. Pentru că în rest ne-am cumpărat mâncarea din oraş. Au fost vreo 8 zile consecutive zile când am reuşit să iau micul dejun, prânzul şi cina împreună cu fetele. De obicei alergătura din timpul anului nu prea îţi dă timp decât în week-end pentru aşa ceva.
Iată că pe lângă restul de activităţi de aici au reuşit să transforme această zonă într-un paradis al cicliştilor. Am văzut zeci de ciclişti pe drum dar şi pe traseele alpine fie pe cursiere fie pe mountain bike-uri. Pe drumuri nu îi claxonează nimeni şi toată lumea pare să aibă loc. De fapt, în toate aceste zile, am auzit un singur claxon.
