Nimic
Da, cred că nu e anul lor. A doua încercare din acest an. Și din ce am auzit și de la alți umblători după bureți se pare că nu prea a dat nimeni de ei. Iar la felul în care arată prognoza pentru zilele următoare e aproape clar că dacă va urma un val de frig atunci șansele să se facă scad dramatic.
Pe de altă parte dacă stai acasă și visezi că vei mânca bureți cu siguranță că nu vei avea nici o șansă să-i guști. Așa că ne-am mai încercat norocul și prin alte locuri. Dacă săptămâna trecută am reușit să găsim cât pentru 2 borcane de 1 litru la poalele munților Godeanu de data asta nici măcar atât. După plimbarea cu bicicleta și traversarea din Valea Minișului în Valea Almăjului de astă vară am reținut barajul de la Gura Golumbului și drumurile ce pleacă de aici spre inima munților Aninei.
GPS-ul face greu lock așa că fac niște mătănii către cer rugându-mă celor 12 sateliți să mă link-uie mai repede. Într-un final reușesc și începem să ne afundăm. Nu știam foarte clar unde anume pentru că locul și pădurea ne erau complet necunoscute. Urcăm abrupt pe o muchie și scanăm zona în ambele părți. Nimic. Începe să picure și simt cum mă ud în zona genunchilor din cauza vegetației. Intrăm într-o zonă extrem de accidentată la vreo 3.5 kilometri din punctul de plecare după vreo 1:30 de mers. Îmi dau seama că nu prea are sens înaintarea în așa condiții având în vedere că nu erau nici un fel de bureți. Coborâm jos la rău și dăm de un drum. Din acel drum se vedea o altă muchie așa că ne încercăm norocul și pe aici. O cu totul altă configurație a terenului decât ce am găsit pe muchia paralelă. După o distanță scurtă rămânem efectiv șocați de cantitatea uriașă de fagi trântiți în toate direcțiile. Erau grupuri de 7-9 bucăți în același loc. Treceai de unii și dădeai de alții. După vreo 30 de minute de navigat prin acea zonă ne dăm seama că dacă ar fi fost vreo șansă să găsim aici era locul. Având în vedere experiența de săptămâna trecută și discutând cu Andrei, cumnatul meu, care la rândul lui a discutat cu muncitorii care urcă sus la pădure realizăm că nu e anul lor. Din câte am înțeles muncitorii nu au văzut nici măcar urme în condițiile în care în alți ani se găseau mult mai ușor.
Din acel punct coborâm în valea următoare și dăm de un drum în stare foarte bună. L-am notat pentru una din viitoarele ture cu bicicleta. Continuăm pe acel drum pe o vale domoală pe care curgea un râu. O pădure foarte tânără pe partea dreaptă ne face să continuăm o bucată bună în sus. Nu știam exact în ce direcție o să o luăm. Dacă drumul se bloca ne întorceam înapoi. Dar nu s-a întâmplat așa. La un moment dat trecem peste un pod foarte interesant construit din cărămidă peste care s-a pus foarte mult pământ. Nu semăna cu felul în care s-a construit în vremea comuniștilor sau mai recent. Foarte probabil ca acel podeț să fi fost făcut cu foarte mult timp înainte. Felul boltit din cărămidă mă duce cu gândul la meșterii italieni aduși în Banat pe vremea imperiului austro-ungar. Trecem de acest podeț și continuăm pe curbă de nivel pe muchia paralelă. Trecem de încă două locuri unde se vede clar că s-a excavat și probabil chiar dinamintat atunci când a fost construit acel drum. Ajungem într-o zonă unde vedem și un zid de susținere acoperit în totalitate de mușchi. Drumul era în mod clar nefolosit pentru că era plin de crengi care cu siguranță ar fi fost rupte dacă ar fi trecut vreun utilaj.
Ieșim din această zonă fără a găsi nici măcar urmă din bureții pe care îi căutam. Oarecum resemnați continuăm și ajungem în scurt timp pe drumul ce face legătura între barajul de la Gura Golumbului prin poiana Liciovacea și poiana Scocu cu Lăpușnicul Mare. Aici găsim doi butuci pe care îi folosim pe post de scaun așa că ne punem să îmbucăm câte ceva. Continuăm mai departe pe drumul deja cunoscut și ajungem înapoi la punctul de plecare după vreo 18 kilometri și nici un burete înapoi la mașină. Plecăm spre casă cu o scurtă oprire la cascada Bigăr pe care de data asta o găsim liberă. În general pe aici erau cel puțin 10 mașini parcate de fiecare dată când treceam pe aici. Chiar dacă fără trepied încerc să scot câteva cadre pentru că ploile din ultima vreme au adus cantități mari de apă și aici. Probabil și Beușnița e mult mai spectaculoasă în această perioadă.
Deși e sfârșit de octombrie pădurea nu a prins încă nebunia de culori de toamnă pentru că nu a căzut bruma în mod serios încă. Dacă nu se pune totuși frigul o să ne mai încercăm poate norocul și în zona Semenicului deși zona puternic împădurită din acest masiv e greu accesibilă pe picioare din localitățile de la poale(Verendin, Borlovenii Vechi).













