Povestea începe cu vreo 6 ani în urmă. Urcând spre Bisericile din Bulz de la Lacul Iovanu(Valea Cernei) pe o căldură infernală am observat undeva înspre Baia de Aramă, în depărtare, o creastă proeminentă. Ulterior la revenire din acea tură, la un studiu mai atent, am realizat că e vorba de Piatra Cloşani. Am rămas cu gândul la acea creastă de ceva vreme aşa că săptămâna care tocmai se încheie am analizat mai mult posibilităţile de a o escalada.
Detalii despre aceste locuri sălbatice și izolate sunt destul de greu de găsit. Era nevoie doar de un moment potrivit. Vineri seara ajungem ca de obicei la Domaşnea fără vreun plan pentru ziua următoare. Aşa că sâmbătă lenevsc destul de mult şi deabia pe la ora 12 decidem să ne urnim. După încă 2 ore şi jumătate trecând prin Herculane şi Baia de Aramă ajungem la barajul de la Valea Mare. Pentru a ajunge aici se merge pe drumul spre Târgu-Jiu iar după Baia de Aramă, la Apa Neagră se coteşte la stânga către Motru Sec şi Cloşani. De la Cloşani încă vreo 9 kilometri până la barajul de la Valea Mare. Un baraj nu foarte mare în ciuda denumirii. După cum se poate vedea şi de la indicatorul aflat la Cloşani acelaşi drum se continuă încă 26 de kilometri până la izvoarele Cernei. Pe la Cerna Sat am fost cu vreo 3 ani în urmă atunci când am făcut cu Luci acea tură memorabilă pe creasta Godeanului dar cu siguranţă că în următoarele săptămâni vom încerca din nou acest drum dar de data asta până la Izbucul Cernei şi de ce nu un circuit pe Piatra Iorgovanului.
Acum despre Piatra Cloşani. Incredibilă din toate punctele de vedere şi probabil unul din cele mai solicitante trasee ce le-am făcut până acum.Track-ul GPS este aici. Am urcat o diferenţă de nivel de 900 de metri în 4 kilometri. A fost o urcare continuă şi extrem de solicitantă. La urcare făceam comparaţia cu ultima tură de pe Borăscu unde aproximativ aceeaşi diferenţă de nivel am făcut-o în 5 kilometri. A fost mai accesibil şi parcă mai uşor acolo. Nişte abrupturi absolut incredibile înspre munţii Godeanu ne făceau să ne tremure picioarele dacă ne apropiam mai mult.
Frumuseţea zonei este răpitoare. O lecţie de geografie se desfăşura la picioarele noastre. Munţii Vulcan, munţii Retezat, Piule-Iorgovan, creasta Godeanu şi prelungirea ei spre munţii Cernei. Toate le puteam admira. Vedeam culmea Soarbele, şaua Paltina, Galbena, Gârdomanul, Scărişoara, culmea Bulzului, şaua Mâţului, Godeanu şi Oslea Românească. În acelaşi timp satele gorjene extrem de frumoase şi de pitoreşti din zona de munte în partea opusă până departe spre Rovinari şi chiar mai departe. Zona asta de Oltenie m-a făcut să-mi schimb părerea despre olteni. Bine nu despre toţi. M-am săturat de apucăturile lor de când mergeam cu Drobeta şi cu personalul în regim de accelerat atunci când eram student. În schimb zona montană a Gorjului şi Mehedinţiului e parcă altceva. Probabil totul are legătură cu felul în care relieful modelează caracterele umane. Zona montană cred că modelează într-un anume fel oameni. Îi face mai altfel. Aşa că la întoarcere am dat drumul la placa cu Mâţu Stoian dacă tot eram la el în zonă. Dacă-i asculţi pe Mâţu, pe Gherghină sau pe Moacă se simte că au mirosit aer din munţii Cernei, se simte acel “fusion” etno.
La coborâre facem cumva şi iarăşi reuşim să deviem din traseu prea în dreapta aşa că atunci când ne dăm seama continuăm în direcţia bună pe curbă de nivel. Zona este extrem de sălabtică şi de accidentată. Pietre, pietroaie, grohotiş şi arbuşti fac dificilă traversarea. Dar într-un final revenim la traseul iniţial şi la pârâul de lângă cabana de la baraj alimentăm cu apă, ne spălăm după efortul de 5 ore şi plecăm înapoi la Domaşnea. Ajungem la repriza a doua din finala CL. Un pahar bun de vin oltenesc şi un somn pe măsură. Mă gândesc că e doar sfârşit de mai. O să fie un sezon plin cu siguranță.
