Dacă în prima zi din cauză că ne-a prins seara pe creastă am decis să coborăm, după plimbarea în Cheile Turzii am lăsat fetele la pensiune şi undeva în jurul orei 3 am plecat spre Rimetea şi Piatra Secuiului. Priveliştea de cu seară de la pensiune în timp ce savuram o bere nu mi-a dat pace. Trebuia să urc din nou şi să fac toată creasta. Mi-a luat 3 ore din faţa primăriei prin Şanţul Mare iar de aici spre stânga spre Vârful Colţii Trascăului. De aici toată creasta în direcţie inversă spre Vârful Piatra Secuiului până spre capăt unde abrupturile se mai domolesc.
Cum urcasem deja cu 2 zile în urmă ştiam că nu-i nevoie să car apă după mine pentru că undeva spre partea de sfârşit a Şanţului Mare există un mic izvor de unde se poate alimenta. Ceea ce am şi făcut. Priveliştea de pe vârful Colţii Trascăului îţi taie respiraţia. Am stat să mănânc 2 pere şi să admir preţ de vreo 15 minute. Era prea frumos să plec repede de acolo mai ales că timp era suficient. Am reuşit să prind 2 cadre cu corbii ce survolau abrupturile extrem de sălbatice. O senzaţie asemănătoare am avut în Crovuri uitându-mă spre Valea Cernei. Un incediu de vegetaţie a ars toată uscăciunea de pe creastă lăsând o senzaţie de pustiu pe toată platforma de sus. Un alt lucru interesant e că atunci când te plimbi pe creastă nu ai aceeaşi senzaţie de magnific pe care o ai privind Piatra Secuiului de jos.
Am aflat înainte de a veni aici de faptul că bornele de sus sunt vopsite când în culorile steagului maghiar când în culorile steagului românesc. În august 2013 când le-am vizitat eu erau în culorile româneşti. Mai sunt destule pietre semnalizate în culorile ungureşti în diferite locuri de pe traseu. Mi s-ar părea cel mai înţelept să lase o bornă vopsită în culorile drapelul maghiar şi altă bornă în culorile drapelului românesc dacă tot au început acest joc. Indiferent cum ai vrea să întorci problema destinele românesc şi maghiar sunt inseparabile în Transilvania. Trebuie să învătăm să trăim împreună. Tendinţa e oricum de dispariţie a graniţelor dar în acelaşi timp de promovare a identităţii locale. Iar faptul că trăim împreună poate să fie un mare avantaj din multe puncte de vedere. Nu pot să zic că m-am simţit prost ca român acolo. Oamenii salutau şi erau extrem de joviali şi amabili. Un nene cu barbă de aproximativ 60 de ani ce servea la mica bodegă din centru mi s-a părut chiar extrem de politicos. Îşi apleca capul în semn de mulţumire iar la plecare mi-a mulţumit din nou şi ne-a invitat să-i mai trecem pragul într-o română cu accent secuiesc.
Ca să nu mă plictisesc la coborâre nu am revenit pe creastă şi am decis să cobor printr-un rucăr extrem de instabil, foarte accidentat şi plin de pietre, pietricele şi bolovani. Mi-a luat aproximativ 30-40 de minute să-l cobor. Pietrele fugind de sub picioare îmi lăsau impresia că sunt pe ski-uri. După aproximativ 3 ore mă aflam în faţa aceluiaşi birt savurând o băutură rece după plimbarea prin soarele dogorâtor cu gândul că m-aş mai întoarce în Rimetea oricând. E prea frumos şi prea liniştit.
