Săptămâna trecută mi-am reamintit cum e să scoţi crâmpeii iar duminică am făcut o urcare cu bicicleta pe muntele de acasă la Domaşnea pe culmea Cernii Vâr. Pentru mine are o semnificaţie aparte pentru că aici sunt locurile unde am urcat prima dată în urmă cu mulţi ani în urmă. Şi dacă credeţi că cei 1200-1300 de metri nu sunt suficienţi vă invit să luaţi în primire panta ce urcă din Domaşnea până sus. Se urcă practic pe o distanţă de 10-12 kilometri aproximativ 1000 de metri diferenţă de nivel.
Tot săptămâna trecută socru-miu mi-a transmit că trebuie să urce sus la oi aşa că n-am putut rezista tentaţiei de a merge la poale de Semenic la o stână la care iată încă se mai păstrează vechile obiceiuri.
Plecăm vineri seara la Domaşnea cu gândul de a ne urni înainte de prânz sămbătă şi pentru a lua şi bicicleta rămasă acolo de săptămâna trecută. Patricia a trecut de prima săptămână de grădiniţă din acest an şcolar cu un început de răceală aşa că plecăm cu puţine emoţii în direcţia Almăj. Cred că perioada în care a luat cătină cu miere a ajutat-o pentru că a trecut destul de uşor peste această problemă. Ajungem pe Valea Almăjului unde las fetele şi maşina şi mă urc pe bicicletă. Ca să nu mă plictisesc nu urc direct la stână ci fac un ocol mai lung prin Bozovici şi lacul Tăria Mare unde lucrează şi locuieşte cumnatul meu împreună cu familia. Mă opresc să-i salut şi pe ei şi stăm la poveşti vreo 15 minute. De aici trec de primul obstacol. Râul nu era chiar mic aşa că decid să mă ud la picioare din prima fără a încerca vreo acrobaţie pe bicicletă care avea oricum şanse să se termine în acelaşi mod. Trec de o colibă şi mă afund în pădure. Ploile din ultima vreme şi-au spus cuvântul aşa că dau peste nişte munţi de noroaie peste care cu greu reuşesc să trec. Cauciucurile se încarcă din greu şi ele aşa că sunt nevoit să stau pe lângă bicicletă această bucată scurtă de drum. Imediat după peisajul se deschide aşa că mă urc din nou în şa şi după câteva scurte opriri ajung sus la stână. Socrul meu cu nepoţii Nicu şi Emil trebăluiau pe acolo. Mă curăţ la ştiubei după urcarea noroioasă şi încet, încet intru şi eu în atmosferă. Urma să dorm peste noapte acolo aşa că mă fac comod, pun pantofii la uscat şi gustăm un ştampăl de răchie. Fierbem un cartof şi frigem slănină în brucă pe vatră pe care le asezonăm cu ceapă roşie. Mâncare cât se poate de simplă şi nerafinată. Cu briceagul tai câteva o bucată de caş din străcătoarea din care se prelingeau încă stropii de zăr.
Mirosul de ploaie, mirosul de bălegar, mirosul de fum şi aerul pătruns de ceaţă crează o senzaţie fenomenală. Încet, încet se lasă noaptea peste stână şi peste pădure. Stăm la poveşti şi mai fac vizite din când în când pe la vatra de foc. Dar inevitabil chiar înainte de ora 9 mergem la culcare. E foate interesant cum viaţa în astfel de situaţii îşi are ritmul ei natural. Aici nu există electricitate, TV sau calculator care să-ţi distragă atenţia şi care să te facă să stai până seara foarte tărziu. Peste noapte dorm bine dar totuşi iepureşte pentru că se aude ba un câne, ba mai ştiu eu ce sunet care în mod automat îmi întrerupe somnul. Culcatul devreme înseamnă şi trezit devreme. Aşa că pe la 5:30 nu prea mai am somn. Lenevesc până aproape de ora 8 când mă ridic şi fac o cafea la super expresorul agâţat deasupra focului în care arunc câteva linguri şi aştept să fiarbă. Stăm cu ciobanul să ia micul dejun, adunăm din lucruri, mă echipez pentru biciclit şi o luăm la vale. Eu pe bicicletă iar socrul meu cu tractorul. Cei 5.5 km până jos în sat sunt foarte frumoşi chiar dacă drumul e foarte spart şi plin de noroi. Drumul şerpuieşte prin pădure în partea de sus iar coborârea pe acolo e o adevărată delectare. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre tractor pe care l-am văzut patinând în lateral mai bine de un metru.
Într-un final ajungem acasă. Mă duc să spăl noroaiele de pe bicicletă direct în Nera pentru că roţile aproape şi-ai dublat diametrul din cauza noroiului. După o baie şi un prânz bun ne urnim înspre Timişoara cu o mică oprire la Tăria la fratele Elenei. Aici am ochit cel puţin un drum forestier care din poveştile lui Andrei urcă vreo 15 kilometri pe vale în sus şi care cred că s-ar preta la o tură cu bicicleta. Iar după toate ploile astea dacă se pune un pic de căldură sunt şanse mari să se facă bureţi. Iar zona asta merită explorată şi acest scop. Diversitatea văii Almăjului şi a împrejurimilor ei e fenomenală. Aici mai sunt multe de făcut şi de explorat. Aşa că poveste stânii se termină aici. Celelate poveşti din Banat vor continua…
Tot în acest week-end am testat noua achiziţie de la Canon şi anume 18-135 IS/STM montat pe EOS 650D. Sunt foarte încântat de calităţile lui atât în modul foto cât mai ales în modul video. O mic film din ce am adunat în aceste două zile pe lângă fotografii găsiţi imediat mai jos:
