În ultimii ani cam în fiecare toamnă am mers la o tură prin Crovurile din Munţii Mehedinţi. De data asta noutatea e că am mers împreună cu Patricia şi Elena. Ştiam că nu e un traseu chiar uşor pe care să-l faci cu un copil dar speram să fie măcar uscat. Mă bazam pe faptul că nu a plouat în ultimile zile. Ne urnim de la Domasnea, lăsăm maşina în parcarea de la intrarea în traseu şi o luăm la pas. Nu intrăm bine pe potecă şi dăm de noroaie. Orientarea traseului faţă de soare dar şi toamna târzie fac ca umezeala să persiste aşa că traseul nu arăta foarte bine.
Am mai urcat de multe ori pe aici aşa că sunt obişnuit cu traseul. Există două izvoare până sus în poiana. Dacă vara primul dintre ele e de obicei secat de data am găsit apă şi aici. Poteca destul de abruptă în unele porţiuni ne creează probleme în condiţiile în care trebuie să fim extrem de atenţi şi la Patricia. Elena reuşeşte să îşi întindă piciorul care i-a creat probleme la ski acum 2 ani aşa că suntem pe punctul să renunţăm la plimbare. După vreo 10 minute hotărăşte că poate merge mai departe aşa că ne urnim din loc din nou.
Pe urcare unul din câinii ce păzeau o turmă de oi prin zonă se ia după noi şi ne-a însoţit, exact ca şi cel de săptămâna trecută la Balta Cerbului, pe tot traseul.
Trecem aşadar de poiană şi luăm în primire panta prin pădure care ne scoate în acel punct de vedere ce oferă o privelişte fenomenală asupra Munţilor Cernei. Arjana, Zglivar şi Vlaşcu Mic sunt chiar în faţa noastră. După ce ne clătim ochii şi facem o binemeritată pauză luăm în primire rucărul ce urma să ne scoată sus. Prima parte e destul de abruptă şi pe această porţiune Patricia stă când la mine când la taică-miu după cap. Deşi ne apropiam bine de ora 13:00 iar soarele era sus pe cer doar atunci când intrăm în zona Crovurilor simţim şi razele de soare. Vântul bate uşor dar e foarte plăcut. Odată ajunşi ne punem lângă o piatră şă mâncăm. Mai facem câteva poze şi trecem către crovul Medved dar nu coborâm până jos pentru că ziua e tot mai scurtă şi pentru a coborî pe lumină trebuia să o luăm din loc.
Coborârea nu e uşoară dar Patricia pare să fie foarte încântată şi intră fără frică cu noi de mână în porţiunile dificile şi alunecoase. Ajungem pe semi-întuneric jos la maşină. Până la Domaşnea după efortul şi căldura din maşină adoarme.
Pentru următoarea zi mă pregăteam să fac o tură cu bicicleta. Mă trezesc pe la 8 dar când scot nasul afară îmi dau seama că e totuşi prea rece. Din păcate turele obişnuite făcute în dimineţile de duminică de astă vară s-au cam dus. Cumva parcă mă gândesc cu nostalgie la ele. În mod asemănător mă gândesc la ski şi zăpada atunci când e gata sezonul. Sunt convins că anul care vine o să fie cu multe ture de bicicletă frumoase pentru că am deja multe planuri.
