Vlașcu Mic-Zglivar
Ultima zi din concediul de aproape 2 săptămâni. Dacă ieri m-am plimbat cu fetele pe la Grota cu Aburi astăzi vremea primăvăratică ne-a împins spre Cornereva și Munții Cernei. Dacă acum câteva zile în Retezat am mai întâlnit oameni în Munții Cernei ca de fiecare dată nu întâlnești pe nimeni în afara vreunui localnic cu toporul în mână călare pe vreun cal mergând numai el știe pe unde. Izolarea și lipsa de faimă a acestor munți e fenomenală și de multe ori am stat și m-am întrebat de ce oare sunt așa puțin vizitați. Priveliștile care se deschid de aici sunt extrem de frumoase și cu perspective foarte largi în toate direcțiile.
Zăpadă a fost din păcate foarte puțină deși am fost extrem de surprins să văd pe fețele nordice, bine ascunse razelor de soare, zăpadă în cantități foarte mari.
Urcăm încet la pas cu opriri dese la cules jir. După aproximativ o oră pe poteca foarte largă ieșim din pădure și intrăm în golul alpin. La o distanță mică de liziera pădurii există un izvor destul de puternic de unde luăm câteva guri de apă. Urcăm după aceea susținut până în creastă unde nu adia nici o pală de vânt. Stăm să mâncăm o portocală și să lenevim la soare vreo 10 minute iar după aceea continuăm urmând linia crestei spre vârf. Ajungem pe vârf iar de acolo facem un circuit larg cu privirea în toate direcțiile. Identificăm Vârful Svinecea Mare din Munții Almăj fiind cel mai înalt punct din culmile împădurite ale acelor munți. Valea Cernei de la Herculane în jos spre Dunăre până spre munții din Serbia era acoperită de o mare de nori dând impresia unui scenariu de carte fantastică.
Odată ajunși pe vârful Vlașcu Mare continuăm linia crestei până pe vârful Zglivar trecând pe lângă o cruce ridicată în 2010 în memoria celor care și-au pierdut viața în accidentul aviatic din 1936. Am aflat de acest accident anul trecut la urcarea pe Zglivar dar nu știam că există și o cruce care să amintească de acest eveniment tragic ce a avut loc cu foarte mulți ani în urmă.
De pe Zglivar coborâm spre stâna de la ieșirea din pădure de unde bănuim că vom găsi o potecă care să ne ducă înapoi la punctul de plecare. Reușesc să alunec pe o piatră la coborâre, să cad pe mâna stângă și să-mi julesc bine de tot palma. După luni bune de cărat acel mic kit de prim ajutor după mine mă folosesc de un plasture mare ca să-mi acopăr rana și mergem mai departe. În apropierea stânii intrăm într-un segment orientat spre nord și acoperit de zăpadă foarte mare. Acest segment avea să continue pe aproape întreaga bucată până jos la drum. E incredibil cum la atâtea săptămâni de la zăpada din decembrie să existe un strat așa consistent de zăpadă. Dăm din când în când de urme de mistreți care se pare că se plimbă și pe aici în voie.
Mă gândeam la această tură astă vară dar nu-mi imaginam că în ianuarie o să fie o așa vreme. Genul ăsta de momente sunt destul de rare pe munte. Dacă vara e plin de câini și nu ști când te poate prinde o ploaie cu tunete și fulgere acum ne-am plimbat în voie. O diferență de nivel de aproape 900 de metri în câteva ore și un final de concediu exact așa cum trebuie adică în mișcare.
Pentru săptămâna viitoare planul ar fi să dăm o tură pe Țarcu.




















