N-am rezistat şi am fugit şi din nou către munte. Mi-am luat liber şi am luat din nou drumul Semenicului. Deşi ştiam că nu prea aveam şanse am decis să atingem punctul de minim atins săptămâna trecută din capătul inferior al Semenicului adică din Valea Almăjului. Botul Calului e un punct cheie atunci când e vorba de accesul spre Semenic din această direcţie. În ultimii ani am tot ajuns aici în diferite moduri. Ultima dată cu Luci în nebunia de 100 de kilometri din această vară.
Drumul din Borloveni urcă vreo 17 kilometri până la Botul Calului. Starea acestui drum din păcate e extrem de proastă. Se exploatează masiv în zona Coşava iar acest lucru se reflectă în starea drumului. De la Botulul Calului am cotit-o pe lângă cantonul silvic şi am dispărut în inima pădurii. Îmi place incredibil de tare să mă pierd în această pădure. Am urcat coama din spatele cantonului iar apoi am trecut râul în partea opusă. Chiar lângă râu era un loc în care s-au scăldat mistreţii. S-au frecat destul de tare de 2 copaci pentru că erau lipsiţi de scoarţă şi plini de noroi. Din acel punct aş putea spune că în general ne-am ţinut de urmele mistreţilor. E clar că şi ei încearcă scurtăturile şi locurile mai accesibile atunci când sunt în căutarea hrănii. N-am depus un efort prea mare să vedem aceste urme. Erau destul de vizibile.
Zona relativ accidentată face loc terenului propice pentru o bună bucată până în punctul în care parcă în mod ritualic coborân din nou jos la râu pentru pauza de masă. Nu se compară nimic cu “wild lunch-ul” de inima Semenicului rătăcit jos undeva pe lângă râu. Din acel punct o luăm pieptiş pe partea opusă. Urcăm şi iar coborâm, apoi iarăşi urcăm şi iarăşi coborâm. Părea că n-o să mai ajungem vreodată. Orele de lumină sunt tot mai puţine aşa că atunci când ne uităm la ceas hotărâm că ar fi mai bine să revenim pe firul apei înapoi spre punctul de start. Pereţii devin destul de abruţi în partea inferioară aşa am pornit o bălăureală de vreo 5 kilometri când pe o parte când pe alta a râului. Speram doar să nu ne blocăm undeva între doi pereţi. Evident că exista opţiunea să mergem direct prin apă dar era păcat să ne udăm şi să mergem uzi dacă am fi putut să nu facem. Până la final am reuşit chiar dacă pentru asta a trebuit să trecem dintr-o parte în alta a râului de peste 15 ori. Mi-a plăcut la nebunie tot acel segment.
Într-un singur punct am avut un pic de furcă pentru că ambele părţi erau extrem de dificile dar am trecut printr-o porţiune cu bolovani extrem de ascuţiţi acoperiţi cu muşchi şi vegetaţie. Am avut noroc că a fost scurt şi cu multă atenţie am trecut. Dacă cădeam acolo riscam să ne lovim urât de tot. Ne-am oprit pentru o scurtă pauză într-un mic canion în care râul se îngusta şi forma o mică cascadă. Aceleaşi lemne trântite şi bolovani uriaşi erau atât pe o parte cât şi pe cealaltă a râului. Una din dilemele pe care le am atunci când plec în astfel de ture e dacă să iau sau nu DSLR-ul cu mine. Ezit din două motive: e destul de greu iar dacă tot îl car mă mai şi opresc să trag câteva cadre. Iar asta poate însemna întârziere. Va trebui să caut un trepied uşor şi rezistent pentru că fotografiatul din mână nu prea merge atunci când dai de astfel de locuri superbe. Cred că această zonă ar merita un film documentar. Nu cred că are nevoie de publicitate dar la cum ciupesc din pădure şi la cum merg lucrurile în Europa nu m-aş mira să rămânem făra această ultimă redută a sălbăticiei. Îmi e clar că cei care ar trebui să protejeze aceste locuri nu doar că nu înţeleg importanţa ei dar nici nu le pasă prea mult.
Anul trecut au fost 5 ture pe Semenic. În acest an ne-a prin începutul de noiembrie cu 4 ture deja făcute. Sunt convins că va mai urma cel puţin una iar apoi aş putea spune că aştept să se aştearnă zăpada pentru că aş vrea să prăpădesc de tot Seven Summit-urile care au deja nişte răni extrem de adânci.
